De ce copiii din Franţa nu au ADHD

de Marilyn Wedge, Psychology Today

De ce copiii din Franţa nu au ADHD
Copiii din Franţa nu au nevoie de medicamente pentru controlul comportamentului.

În SUA, cel puţin 9% dintre copiii de vârstă şcolară au fost diagnosticaţi cu ADHD şi se află sub tratament medicamentos. În Franţa, procentul este de sub 0,5%. Cum se face că epidemia de ADHD – atât de puternică în America – refuză să atace copiii francezi?

Este ADHD o tulburare biologică – neurologică? Surprinzător, dar răspunsul depinde de locul de reşedinţă, Franţa sau SUA. În SUA, psihiatrii pediatri consideră ADHD o afecţiune biologică, cu cauze biologice. Tratamentul preferat este şi el biologic – medicamente precum Ritalin şi Adderall.

Pe de altă parte, în Franţa psihiatrii pediatri privesc ADHD ca pe o tulburare cu cauze psiho-sociale şi situaţionale. În loc să trateze problemele de atenţie şi comportament ale copiilor cu medicamente, doctorii francezi preferă să caute problema ascunsă care cauzează tulburarea copilului – nu în creierul acestuia, ci în contextul social. Apoi tratează acea cauză cu psihoterapie şi consiliere familială. Acest mod de a vedea situaţia diferă fundamental de tendinţa americană de a atribui simptomele unor disfuncţii biologice, ca de exemplu dezechilibre chimice ale creierului.

În Franţa nu se foloseşte acelaşi sistem de clasificare a problemelor emoţionale ale copiilor ca în SUA. Psihiatrii nu folosesc DSM-ul american. După cum spune sociologul Manuel Vallee, Federaţia Franceză a Psihiatrilor a dezvoltat o clasificare alternativă ca răspuns la influenţa DSM-3. Aceasta se numeşte CFTMEA (Classification Française des Troubles Mentaux de L’Enfant et de L’Adolescent) şi a fost publicată prima dată în 1983 şi apoi revizuită în 1998 şi în 2000. CFTMEA pune accentul pe identificarea şi tratarea cauzelor iniţiale, nevăzute ale simptomelor prezentate de copii, nu pe căutarea celor mai eficienţi plasturi chimici pentru a le masca.

Pe măsură ce clinicienii francezi au din ce în ce mai mult succes în depistarea şi tratarea lucrurilor nelalocul lor în contextul social al unui copil, tot mai puţini copii se califică pentru diagnosticul de ADHD. Mai mult, definiţia tulburării nu este la fel de largă precum cea americană care, după părerea mea, tinde să patologizeze multe dintre comportamentele normale ale copilăriei. DSM în sine nu face nicio referire la cauze. Acestea toate determină mulţi clinicieni să diagnosticheze ca ADHD un număr mare de copii şi simultan îi încurajează să prescrie tratamente farmaceutice.

Abordarea franceză, holistică şi psihosocială, ia în considerare şi factorii nutriţionali implicaţi în simptomatica tip ADHD – în special faptul că unele comportamente devin mai marcate după ingerarea de alimente cu coloranţi artificiali, anumiţi conservanţi şi/sau alergeni. Clinicienii care lucrează cu copii – ca să mai menţionăm şi familiile acestor copii – ştiu bine că modificările de dietă pot uneori ameliora simptomele. În SUA, atenţia este îndreptată aproape exclusiv către tratamentul farmaceutic, ceea ce lasă la o parte influenţa alimentaţiei.

În plus, evident, există cele două filosofii extrem de diferite legate de modul de creştere a copiilor. Acestea pot explica de ce copiii francezi sunt în general mai bine-crescuţi decât cei americani. Pamela Druckerman subliniază cele două stiluri diferite de educare a copiilor în cartea sa, Bringing up Bébé. Cred că constatările ei sunt relevante în discuţia aceasta.

Încă de la naştere, părinţii francezi construiesc pentru copiii lor un cadru ferm – o structură, dacă vreţi. Copiilor nu li se permite, de exemplu, să guste câte ceva când doresc. Mesele se iau de patru ori pe zi, la ore bine stabilite. Copiii francezi învaţă să aştepte răbdători ora mesei, în loc să ronţăie oricând au chef. Chiar şi bebeluşii învaţă să se conformeze unor limite stabilite de părinţi şi nu de plânsetele lor. Francezii îşi lasă copii să plângă (nu foarte mult, poate câteva minute) dacă nu dorm întreaga noapte la vârsta de nouă luni.

Druckerman observă că părinţii, în Franţa, îşi iubesc copiii la fel de mult precum o fac părinţii din SUA. Le asigură lecţii de pian, îi trimit să facă sport şi îi încurajează să îşi valorifice talentele la maximum. Dar au o filozofie diferită a disciplinei. Limitele stabilite şi respectarea constantă a acestora, în viziunea franceză, dau copilului un sentiment de siguranţă. Claritatea în stabilirea limitelor fac copiii fericiţi şi siguri – iar acest lucru mi-a fost validat de experienţă, atât în calitate de terapeut cât şi părinte. Părinţii francezi cred că „Nu” le salvează copiii de „tirania propriilor dorinţe”. Iar a plesni uneori un copil, dacă e un fapt rar şi judicios administrat, nu este considerat abuz. (Nota autorului: personal nu sunt în favoarea bătăii administrate copiilor).

Ca terapeut care lucrează cu copii, mie mi se pare logic în aceste condiţii că în Franţa copiii nu au nevoie de medicamente pentru controlul comportamentului, pentru că învaţă auto-controlul devreme. Copiii cresc în familii în care regulile sunt clar înţelese, în care există o ierarhie familială clară. După cum descrie Druckerman, în Franţa părinţii sunt în mod limpede responsabili de copiii lor – prin comparaţie cu modelul american, în care situaţia de multe ori se inversează.

CITEȘTE MAI MULTE ARTICOLE DE PARENTING LA WWW.AFIPARINTE.RO